Poveștile terapeutice se spun în șoaptă. Se spun cald, punând în voce toată iubirea și speranța. Se spun rar, vizualizând cum rezultatul e deja atins.

A spune povești terapeutice e ca și cum ai planta o sămânță necunoscută. Nu știi ce și când va răsări, dar continui să o uzi și să o îngrijești. Nu știi cum va arăta floarea, dar îți iei libertatea de a ți-o imagina în fel și chip. La fel cum nu chestionezi sămânța, la fel nu întrebi copilul despre ce a înțeles din ce i-ai citit. Lași doar ca povestea să se așeze și să-și facă treaba. Să pătrundă dincolo de limitele conștientului și să chestioneze. Pentru că cele mai valide răspunsuri nu sunt cele pe care le oferim noi, ci acelea care vin din interior. Așa că.. lăsați-i să-și găsească răspunsurile proprii!

A spune povești copiilor e una dintre cele mai utile activități. Pentru că acele semințe cresc și dau roade atunci când ne așteptăm mai puțin. Pentru că, bine adaptate, îi pot transforma în tineri încrezători, puternici, deschiși. Capabili să-și înțeleagă și exprime sentimentele, să fie empatici și ia decizii corecte. Să nu se dea bătuți în fața provocărilor (fie că sunt examene, divorțuri sau situații dificile între prieteni/colegi).

Una dintre primele povești pe care le-am scris, la rugămintea unei prietene psiholog, a avut o temă dură: auto-mutilarea. Am aflat că e o temă des întâlnită (alături de confuzia de gen și încercările suicidale), ca prim efect al expunerii timpurii a copiilor la social media. O redau mai jos, în speranța că va ajuta cât mai mulți părinți și psihologi să planteze o sămânță vindecătoare în mințile copiilor pe care îi au în grijă.

BRĂDUȚUL

Undeva, aproape de vârful unui munte, trăia un brad mic pe nume Tom. Crescuse cu greu pentru că ghinda din care luase naștere nimerise pe o stâncă. Așa că brăduțul se aflase mereu în bătaia soarelui vara și în calea vânturilor puternice iarna. De acolo de unde se înălțase, se uita cu tristețe către ceilalți pui de brad, aflați mai la adăpostul pădurii. Nu că i-ar fi invidiat, dar îi era greu să înțeleagă cum de el nu avusese același noroc. Mama lui, care îi fusese o vreme aproape, îl învățase cum trebuie să se poarte și să nu fie răutăcios cu ceilalți. Dar ea dispăruse în timpul unei furtuni și de atunci Tom nu mai reușea să vorbească cu nimeni. Tatăl lui, un brad falnic, creștea chiar la marginea pâlcului de brazi, dar lui Tom i se părea că stă, de cele mai multe ori, cu spatele către el. Ar fi vrut să îi strige că razele soarelui îi ard frunzele firave, dar pentru că era sigur că nu va fi înțeles, a hotărât să lase ca acele crenguțe, atinse de căldură, să devină roșiatice. Sau să îi spună că viscolul îi usucă așa tare crengile, încât simte că se vor frânge. Dar pentru că nu știa cum să strige suficient de tare, a preferat să le lase să devină gălbui. Și-ar fi dorit să vorbească despre cum e atunci când vine înghețul, iar zăpada e spulberată și rămâne prea puțină ca să îl protejeze, dar se uita la ceilalți brazi, cum stau aproape unul de celălalt, și se temea că nu va fi înțeles. Și atunci și-a lăsat alte crenguțe să se coloreze într-o culoare negricioasă. Așa se face că, la vârsta de cinci sau șase ani, Tom era un brăduț colorat. Extrem de singuratic, foarte diferit de toți ceilalți brăduți de aceeași vârstă și tăcut. Tom tăcea de atâta vreme, încât nu mai era sigur că vorbise vreodată cu cineva. Chiar și de existența mamei lui începuse să se îndoiască, mai ales că locul în care crescuse ea nu mai era acum nici o urmă. Tom era tot mai posomorât. Și poate că ar fi continuat să fie tot mai trist, chiar deznădăjduit sau, și mai rău, disperat de-a dreptul, dacă o pasăre ciudată nu și-ar fi căutat adăpost printre crengile lui. Avea un cioc încovoiat, care părea să nu se închidă niciodată. Sporovăia într-una. Avea picioare puternice și la fel de neobosite. Tom simțea cum îi strânge ramurile cu ele, cum îi ciugulește cu poftă semințele și încercă să o alunge. Dar degeaba își scutură crengile în bătăile vântului, că pasărea nu se dădea dusă. Plin de indignare, Tom începu atunci să strige la ea:

– Pleacă de aici! Nu îmi plac musafirii! Mai ales cei nepoftiți!

Și nu mică îi fu mirarea, când o auzi pe micuța pasăre ciripind:

– Bună! Vrei să fim prieteni?

Așadar, nu doar că îl înțelesese, dar a știut și cum să îi răspundă… Asta chiar era ciudat.

– Eu sunt Uța-Forfecuța! Pe tine cum te cheamă?

– Eu sunt Tom, răspunse în continuare surprins brăduțul. Ce cauți aici? Mie nu îmi place să adăpostesc străini.

– Dar îmi place de tine. Ești cel mai frumos copac de pe aici. Te-ai costumat așa, în mai multe culori… foarte interesant. Și cred că ești și foarte puternic, dacă ai decis să stai aici, pe marginea stâncii… Haide, lasă-mă să locuiesc la tine. Măcar o vreme, te rog!

– În primul rând, copacii nu prea aleg unde să își prindă rădăcinile, așa că nu am niciun merit. În al doilea rând, nu am nevoie de niciun prieten. Și în al treilea rând…

– Nu contează, îl întrerupse Uța. Nici sora mea nu a ales să își frângă aripa, dar după ce a făcut asta eu tot am considerat-o cea mai puternică din stol. Pentru că reușea să țină pasul cu celelalte, chiar dacă pentru ea era de zece ori mai greu.

– Da, dacă o iei așa… Dar, revenind, vorbești prea mult. Și nu știu cum de mă poți înțelege tocmai tu, când nici brazii nu pricep ce spun, dar m-ai obosit cu atâta ciripit. Nu cred că am să pot suporta.

– Auzi la el! Cum să nu te înțeleagă?! Doar vorbim cu toții limba pădurii. Nu te aud, săracii, din valea aia în care sunt înfipți. Trebuie să înveți să le transmiți altfel ceea ce vrei să le spui.

– Și dacă nu mai vreau să le spun nimic?!

– Atunci nu le spune! Dar în cazul în care vei vrea vreodată, să știi că vântul e un mesager bun.

– Nu vreau să vorbesc cu nimeni!

– Iar păsările pot fi niște parteneri de conversație minunați!

– Adică tu! Ca și cum am avea vreun subiect comun…

– Cum să nu? Dacă mă privești cu atenție, observi că avem același culori. Și că suntem amândoi un pic mai departe de grupul nostru. Și că… haide, sunt sigură că putem fi prieteni!

Tom oftă și se cufundă din nou în tăcere. Dar nu rezistă mult. Uța călătorise mult, văzuse pădurea de sus și găsea câte o explicație foarte bine toate curiozitățile pământului. După o vreme, când Tom decise că e pregătit, Uța îi făcu cunoștință cu o veveriță; apoi cu o capră neagră, iar mai târziu chiar cu un urs. Așa se face că, atunci când împlini douăzeci de ani, Tom -era înconjurat de o mulțime de prieteni. Și chiar dacă se afla la aceeași distanță de ceilalți brazi, acum îi vedea mai bine și le zâmbea mai des. Iar uneori, când îl vedea pe vreunul speriat, sau trist, sau observa că îi apar crenguțe colorate, chiar îl ruga pe vânt să îi transmită un mesaj de încurajare.