Mă gândesc de câteva zile să scriu un text despre frică / fobie. Despre cum se „instalează” fobiile și cum ajută hipnoterapia la a le vindeca, prin desensibilizarea evenimentului. E rapid și e salvator, iar articolul urma să arate date clare despre acest proces.

Însă o întâmplare m-a făcut să mă uit cu mai multă atenție la manifestările fricilor, la felul în care fricile noastre ne împovărează, ne îngrădesc deciziile și puterea de a acționa corect și, mai ales, la felul în care le dăm mai departe. Până săptămâna trecută fiul meu mergea la o grădiniță în care tot personalul este mai mult decât stresat de amenințarea covid. Au zeci de reguli și le respectă cu strictețe. Nu te poți apropia de poarta grădiniței fără mască, chiar dacă ești singurul părinte care își conduce copilul, fără a se apropia prea tare de intrare. Copiii sunt dezinfectați pe mâini când intră, chiar dacă e frig, iar ei au venit purtând mănuși. Și multe altele, nu toate logice. Sunt atât de speriați de orice fluid ce curge din nasul înghețat al copiilor, încât părintele e sunat să vină să ia copilul urgent, chiar dacă a trecut doar jumătate de oră de când cel mic a fost văzut și acceptat de medicul grădiniței. Nicio analiză medicală, niciun aviz de la pediatrul și niciun argument nu poate schimba această procedură. Mai nou, dacă un copil plânge și nu se potolește rapid, părintele e sunat să vină să îl ia, „pentru că îi curge nasul”. Da, e absurd. Dar am acceptat acest comportament pentru că am înțeles că el vine, în mod cert, din frică. Ceea ce, cum nu cunosc situația medicală a acelor oameni, pot să înțeleg. Numai că ieri, în timp ce mânca un fruct, băiețelul meu s-a înecat. Imediat ce s-a liniștit a recitat cu maximă candoare: „Dacă tușesc, sunt bolnav și nu trebuie să mai merg la grădi, că altfel se va închide”. După ce am depășit momentul, am propus un joc de rol și am descoperit că e o afirmație care li se tot repetă celor mici. Adulții înspăimântați și care nu știu cum să-și controleze frica, aruncă pe umerii copiilor o greutate pe care ei nu o pot duce și pe care nu e firesc să o poarte. Așa că am decis instant că nu va mai păși în acel loc.

Poate să pară disproporționată această reacție, însă văd mult prea des în cabinet oameni care poartă încă în spate poveri care le-au fost așezate acolo în copilărie de persoanele care ar fi trebuit să-i îngrijească. Responsabilități care nu erau ale lor, dar care continuă să le îndoaie coloana, să le reducă încrederea în sine și să le îngreuneze viața. De fapt, am lucrat procedura ce presupune vindecarea copilului interior cu peste 75% dintre clienții mei. Pentru că în copilărie „aflaseră” de la adulții în care aveau maximă încredere diverse lucruri pe care le-au crezut și pe care continuă să le creadă. Lucruri de genul „mai bine taci, că știu alții mai bine”, „nu poți să te urci acolo, doar cei mari pot”, „trebuie să muncești mult ca să trăiești bine”, „mai bine nu te bagi, să nu ți-o iei și tu”… și lista o puteți continua singuri. Fără să își dea seama, adulții le-au indus că nu sunt importanți, ca scopul lor pe lume este doar să-i facă părinții fericiți sau mândri, ca mai bine se ascund, decât să se afirme. Acele vorbe, repetate probabil ani la rând, le-au intrat atât de adânc în subconștient, încât fac parte din ei. Iar astăzi au dificultăți în a se exprima în public (pentru că nu poți fi niciodată sigur că știi suficient de multe lucruri pentru a vorbi), își formulează obiective deloc ambițioase și se tem să pășească dincolo de zona lor de confort (pentru că doar cei mai mari pot face asta), muncesc până cad lați, dar nu se bucură de ceea ce obțin (pentru că „a munci mult” și „a trăi bine” nu sunt deloc definite), evită să își ceară drepturile în fața șefilor sau a oricărui tip de autoritate (pentru că scopul lor e să îi facă fericiți, nu să le dea bătăi de cap) etc.

Pentru mine, legătura directă e clară. Pentru ei devine clară abia după ce, în timpul unei regresii de vârstă, căutând sursa situației cu care se confruntă, se regăsesc la 2, sau 3, sau 4 ani, se văd alături de părinte sau de educator și aud din nou aceste afirmații. Procesul e transformator.

Dar câți dintre copiii aceia, odată ajunși adulți, realizează măcar că târăsc după ei dintotdeauna o astfel de convingere nesănătoasă, care nici măcar nu e a lor? Câți dintre ei, odată ce realizează asta, aleg să o trateze și nu doar să-și învinuiască părinții pentru educația oferită? Pentru câți înseamnă ani lungi de psihoterapie? Și mai ales, câți dintre noi reușim să nu transmitem mai departe, copiilor noștri, propriile frici și convingeri greșite?