O provocare acceptată! Să scriu povești terapeutice e o bucurie – să le croiesc detalii specifice, astfel încât să li se potrivească mănușă celor pentru care le scriu, să caut metaforele potrivite, să creez suspans, să folosesc acele cuvinte care introduc cu totul cititorul în poveste și să observ apoi efectele. De obicei îmi iau timp anume pentru asta. Am acceptat însă provocarea de a scrie în 30 de minute o poveste care să aibă ca început prima frază din „Metamorfoza” lui Kafka. Iar rezultatul este o poveste terapeutică numai bună pentru părinți.

 

GREGOR, PĂUNUL

 

Într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat … într-un păun. Se uită în stânga, se uită în dreapta și nu pricepe deloc de ce se simte de parcă ar fi dormit în picioare. Abia când încearcă să coboare din pat și își încurcă ghearele printre cearceafuri, înțelege că peste noapte s-a întâmplat ceva teribil. Aleargă repede la oglindă…

– Ce bine că am ascultat de Nora și am cumpărat oglinda asta uriașă… mai apucă să se gândească Gregor înainte de a-și vedea reflecția și a rămâne înmărmurit.

– Păun??? țipă apoi, dar în cameră nu se aude decât o cârâială înspăimântătoare. Și chiar dacă își dă seama că sunetul acela o va trezi cu siguranță pe Nora, continuă să se plimbe țanțoș prin fața oglinzii, în timp ce… cotcodăcește???

– Cum se poate așa ceva? Cum? Și mai ales de ce? Ce am făcut să merit asta? Și ce pot face să nu mai merit asta? Cum am să reușesc să o duc pe Nora la școală? Cum am să ajung la serviciu? Și apoi, ce să fac acolo dacă ajung în halul ăsta?

Se plimbă de colo colo cu coada înfoiată și zeci de gânduri se aglomerează în capul lui mic, de pasăre. Întâi își imaginează cum îi va pregăti fiicei lui micul dejun. Cum îi va putea face omletă? Chiar, ar fi ok să îi ofere omletă acum, dacă el e pasăre? Și ce altceva să îi dea, când acesta e felul preferat al Norei. E lucru știut: în fiecare zi de luni, ea mănâncă o omletă pe care i-o pregătește el dis de dimineață. Cum o va ajuta cu hainele? Întotdeauna el alegea hăinuțele din șifonier și le întindea atent pe pat. Dar acum… Un păun în șifonier? Simte cum îl ia cu amețeală! Cum își va duce fetița de mână, pe stradă, spre metrou, când în loc de mâini el are afurisitele astea de aripi? Cum se va urca pe scările rulante fără să își prindă penele sau să îl calce cineva pe coadă… Oribil! Și chiar dacă s-ar teleporta până în fața școlii, cum va putea să îi dea copilei îmbrățișarea de rămas bun și mai ales… mai ales… acel ceva atât de important pentru ca Nora să aibă o zi perfectă la școală: cum va putea să îi dea pupicul de rămas bun?

Preocupat de toate aceste gânduri, Gregor patrulează prin fața oglinzii și face un tămbălău fără margini: cotcodăcește, cârâie și dărâmă cu coada tot ce-i stă în cale. Nici nu observă fetița din capătul coridorului care se uită mirată la el.

– Un păun! exclamă ea entuziasmată. Ceeee maaaaaaag-niiiiiii-fiiiiiiiic! Cum o fi nimerit aici? Tată… avem un păun pe hol. Putem să îl păstrăm?

Pentru că nu primește, desigur, niciun răspuns, fetița se îndreaptă spre bucătărie și pune niște cereale într-un bol. Umple o cană cu apă și le aduce pe amândouă în fața păunului. Gregor o vede apoi cum își pregătește rapid, complet insensibilă la prezența păsării, o omletă. După ce mănâncă, Nora dispare câteva clipe în dormitor și reapare complet îmbrăcă și cu ghiozdanul în spate. Gura – sau mai bine zis ciocul lui Gregor – se deschide de uimire. Îl mângâie pe cap, probabil înduioșată de expresia de pe fața lui, și îi spune încetișor:

– Săracul de tine! Haide, mai bine să mergem la zoo. Că de acolo trebuie să fi plecat tu, nu-i așa?

Gregor o urmează cuminte pe Nora afară. Și, odată ajuns în grădină… se oprește câteva momente să-și privească fetița. De la înălțimea lui de păun, pare dintr-o dată foarte mare. Așa că Gregor face singurul lucru logic din această dimineață nebună: își deschide aripile și își ia zborul.