Cu toții experimentăm viața în mod diferit. Cu toții ne împiedicăm uneori și în acele momente pare că pierdem sensul. Și totuși… mereu apar soluții, mereu apar motive noi pentru a continua. Pentru unii e suficient să se dea deoparte și să se odihnescă puțin pentru a le vedea mai clar. Alții au nevoie să își imagineze reușita de dincolo de linia de sosire. Alții au nevoie să se simtă parte dintr-un plan mai mare. Alții sunt doar curioși. O poveste despre obstacolele care există doar pentru a fi depășite.
TOT ÎNAINTE
A fost odată o țară în care se puteau vedea cei mai grozavi munți. Erau înalți, frumoși, puternici și acoperiți de zăpadă tot timpul anului. Și pentru că tuturor locuitorilor le plăcea să schieze sau să meargă la săniuș, pe ei erau amenajate mii de trasee: unele mai ușoare, altele mai dificile, dar toate erau pline de peripeții. Oamenii se urcau în vârf și o porneau la vale cu avânt. Unii alegeau pârtii mai domoale, alții mai periculoase, unii se bucurau de tot ce le apărea în cale, alții se enervau când ceva le deranja coborârea. Dar pentru toți era o adevărată aventură să ajungă la linia de finish.
Când a ajuns pe vârful muntelui pe care și-l alesese, Andrei s-a uitat cu multă curiozitate în jur. Toată lumea părea că se distrează. Și toți se pregăteau de coborâre fără nicio altă grijă. S-a așezat pe sanie și a făcut câteva mișcări ușoare, de încălzire. Aluneca minunat! Din față a auzit o voce caldă:
– Haide, Andrei, curaj!
– Vin, mamă! a strigat băiatul și s-a avântat la vale.
A mers o vreme chiuind, urmărind sania mamei. Râdeau amândoi și se distrau grozav. Uneori, ea încetinea și îl lăsa să o depășească. După câteva zeci de metri îl întrecea râzând, iar Andrei se bucura de imaginea părului ei fluturând în vânt. Aproape că îl gâdila și îi simțea parfumul minunat. Dar la o curbă a pierdut-o. Pur și simplu nu a mai văzut-o. A oprit și a așteptat. Era sigur că va apărea râzând din vreun ascunziș, bucuroasă de păcăleala pe care o plănuise. Dar asta nu s-a întâmplat și Andrei s-a retras la marginea pârtiei gândindu-se foarte serios dacă mai are vreun sens să continue.
– Andrei!!! l-a strigat la un moment dat colega lui de școală, Maria.
– Bună!
– Vino!
Deși era încă speriat, Andrei s-a așezat din nou pe sanie și a continuat coborârea. Din nou, i s-a părut distractiv o vreme. Apoi a observat că sania Mariei era mai strălucitoare și mai mare. Aluneca mai repede. Niște băieți cu schiuri i-au ajuns din urmă și au început să îi vorbească Mariei:
– Ce faci, frumoaso? Vrei să accelerezi? Dă-ne mâinile, să mergem!
La început Maria a ezitat, dar până la urmă, de dragul distracției, a întins mâinile.
– Vino și tu! i-a strigat, dar lui Andrei i-a fost imposibil să mențină acea viteză amețitoare mai mult de câteva minute.
Din nou s-a oprit și s-a uitat cu atenție în jur. Pentru prima dată a observat că săniile nu difereau doar prin culoare, ci și prin ornamente și confort. Unele erau capitonate și moi, altele erau doar acoperite cu un pled care să țină de cald, iar altele, printre care și a lui, nu aveau nimic peste scânduri. Unele aveau tălpicii lați și stabili, altele doar o țeavă de metal care uneori se înfigea în zăpadă și răsturna copilul la fiecare curbă mai serioasă. Despre cei cu schiuri… nici nu voia să îi ia în calcul. Jucau în altă ligă. Andrei s-a simțit dezamăgit de sania lui și a împins-o dincolo de marginea pârtiei. Dacă ar fi fost suficient de puternic, ar fi aruncat-o în râpă.
După ce s-a odihnit o vreme, Andrei s-a gândit că totuși, fără sanie i-ar fi și mai greu să ajungă la capătul pârtiei, așa că a renunțat la planul de a o arunca. Prin fața lui trecuse un grup de tineri care păreau să se bucure la maxim, chiar dacă alunecau pe niște ligheane din plastic. Ele îi învârteau în fel și chip, se ciocneau unii de alții sau coborau cu spatele, dar nimic nu părea să conteze. Erau colorați, frumoși și veseli.
”Și eu pot fi așa”, și-a spus Andrei, și a pornit din nou coborârea, în căutarea unui grup care să i se potrivească. O vreme s-a amuzat observându-i pe cei din jur. Apoi, a găsit câțiva copii care îi semănau și cărora li s-a alăturat cu ușurință. Făceau glume și râdeau. Își legau săniile una de alta și formau cordoane care nu lăsau nimic să îi despartă. O gașcă pe cinste! Andrei se simțea minunat.
Însă, la un moment dat, un văl de ceață i-a surprins. Cei care nu erau prinși unii de alții au rămas în urmă. Sau poate au mers prea repede. Andrei nu știa exact ce s-a întâmplat, dar după ce norul s-a ridicat a văzut că în preajma lui erau doar câteva fețe cunoscute. Și din nou a simțit că i se taie răsuflarea și nu mai are deloc poftă să meargă mai departe. Știa deja că dacă stă prea mult pe margine va simți că îl cuprinde frigul, dar nici asta nu îl speria. Era trist. S-a retras din nou la marginea pârtiei și s-a întors cu spatele la ea. Nu voia să mai fie deloc tentat să reia traseul. Se uita înspre râpă și se gândea că e și ăsta un mod de a ajunge jos.
Brusc, o rază de soare a luminat poalele muntelui. Iar Andrei a văzut că mai jos coborârea era lină și frumoasă. Peisajul părea mai puțin amețitor și copiii, chiar dacă nu erau la fel de gălăgioși, erau mai luminoși. Fețele lor erau liniștite, iar ei păreau împăcați și bucuroși pentru tot ceea ce trăiseră de-a lungul coborârii. Poate cunoscuseră prietenii, iubiri, împliniri. Poate înțeleseseră ceva nou despre munte sau despre ei înșiși. Poate aflaseră de ce au ales acel traseu anume și în ce mod această coborâre i-a transformat.
Apoi, raza de soare a intrat din nou în nori. Andrei a privit nelămurit către valea care din nou devenise un mister. Oare fusese doar o fantezie? Nu putea spune. Dar a încălecat din nou sania. Căci orice l-ar fi așteptat în vale era mult mai grozav decât să rămână blocat undeva, la mijlocul traseului.