Adicția e ca un arc reflex. L-ai întărit suficient de mult cât să fi devenit parte din tine. Mintea ta nu se mai întreabă dacă e ok sau nu să aprinzi țigara, să îți cumperi a 15-a pereche de pantofi cu toc cui sau să îți instalezi un nou joc pe computer. E deja un obicei, așa că se întâmplă pur și simplu. Pentru că adicția e un lanț în care ai fost prins. Și care poate fi rupt, desigur, și chiar în mai multe moduri.
Uneori se întâmplă brusc. Medicul te anunță că dacă vei continua să bei, mori în 2 luni. Iar tu mai ai multe lucruri pe care vrei să le faci, ai copii pe care vrei să în vezi crescând sau pur și simplu realizezi că ar fi prea stupid ca totul să se termine așa. Oricare ar fi motivația, ea este suficient de puternică pentru a nu vedea niciun alt drum decât renunțarea. Și o faci.
Alteori e doar o amânare. Dacă descoperi că nu îți mai vine rochia de mireasă, iar nunta e peste 3 săptămâni, orice adicție de dulce devine irelevantă. Și faci tot ce trebuie făcut pentru a sta departe de zahăr o vreme.
În alte cazuri, decizia e puternică, dar omul luptă pentru fiecare bătălie. În fiecare zi muncește cu el să treacă pe lângă magazin fără a-și mai cumpăra țigări. Sau face eforturi uriașe pentru a fuma la un interval de timp tot mai mare. Și atunci doar câte o jumătate de țigară 🙂 E un război dur, de anduranță, dar care, nu-i vorbă, poate fi câștigat.
Însă de cele mai multe ori când lucrez în cabinet renunțarea la adicții descopăr că în spatele obiceiului, dincolo de aceste arcuri reflexe îndelung exersate, se află ascuns un sentiment. O amintire pe care vrem să o păstrăm. O ancoră din trecut pe care avem nevoie să o reactivăm. E ca madlena lui Proust, dar la un nivel atât de adânc, încât rareori înțelegem conștient care e starea pe care gestul sau gustul respectiv ni le evocă. Însă în transă, odată ce mergem pe linia timpului, în trecut, descoperim motivul. Iar acesta este, de cele mai multe ori, surprinzător.
”Am furat prima țigară din pachetul bunicului, iar faptul că fumam de la el și nu mă spunea, era un secret doar al nostru. Mi-e dor de bunicul… a murit înainte să termin liceul.”
„Când mama nu putea să vină să mă ia de la grădiniță, suna o vecină și o trimitea pe ea. Deși era o doamnă drăguță, plângeam foarte tare când vedeam că nu e mama și pentru a mă îmbuna, femeia îmi aducea o acadea. Acum îmi dau seama că de fiecare dată când simt că îmi lipsește ceva sau mi se întâmplă o nedreptate, mă duc și cumpăr o plasă de dulciuri. E un fel de a-mi spune, liniștește-te, o să fie bine!”.
„În fiecare zi când venea acasă de la muncă, tata deschidea o bere. Zicea că îl relaxează. Am ajuns să fac la fel, doar că… eu mă relaxez abia pe la a patra.”
Dau aceste exemple pentru că mi se pare cel mai simplu mod de a spune că dependențele sunt ceva ce am învățat cândva să facem. Scopul inițial al gestului era să ne facă să ne simțim bine. Să ne amintim de bunic, să ne liniștim, să ne relaxăm… Pericolul vine din faptul că, odată ce am învățat calea către acest tip de mângâiere, nu mai căutăm alta. Refuzăm să învățăm ceva nou, pentru că acel mod, pe care îl cunoaștem atât de bine, funcționează perfect. Prin urmare suntem tentați să îl repetăm iar și iar, până ce devenim prizonierii unor gesturi sau a unor substanțe. Eliberarea vine odată cu înțelegerea cauzei, cu acceptarea lecției, cu învățarea de noi modalități de a ne simți bine, de a ne reactiva resursele. Iar încrederea în sine pe care o obține orice persoană odată ce a depășit o adicție, e o resursă extrem de valoroasă pentru viitor.